a). Consimţământul în încheierea afacerii este important. În mod tradiţional sînt admise patru vicii de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
Eroarea este definită ca reprezentarea greşită pe care o parte contractantă o are asupra obiectului contractului sau a părţii cu care contractează. Eroarea nu antrenează nulitatea contractului decât dacă priveşte o calitate substanţială a lucrului negociat, care a determinat natura şi denumirea contractului (calitatea mandantului în contractul de mandat, a vânzătorului în contractul de vânzare, etc).

Dolul poate antrena nulitatea contractului chiar dacă nu priveşte o eroare substanţială a acestuia. El reprezintă tot o eroare determinată de manoperele dolozive, frauduloase ale celeilalte părţi. Tocmai pentru că această eroare este determinată de viclenia celeilalte părţi, ea va antrena nulitatea contractului chiar dacă nu este substanţială, esenţială.

Leziunea reprezintă încheierea unui contract care dezavantajează net o parte. De regulă, leziunea nu anulează contractul, cu excepţia unor cazuri special prevăzute de legiuitor, întrucât, în caz contrar, există posibilitatea ca orice parte care face o afacere proastă să ceară anularea contractului pentru leziune. Aceasta ar determina scăderea încrederii în mediul de afaceri precum şi încălcarea securităţii raporturilor juridice.

Violenţa determină încheierea contractului sub imperiul fricii şi reprezintă o cauză de nulitate a contractului astfel încheiat indiferent dacă este încheiat de persoana supusă violenţei sau de reprezentantul acestuia.

c). Obiectul contractului trebuie să existe, să fie în circuitul civil, să fie licit, posibil, determinat sau determinabil.
Condiţia existenţei obiectului contractului trebuie înţeleasă în raport de momentul contractării. În materie comercială este permisă vânzarea unui lucru viitor, spre deosebire de materia civilă (unde nu este permisă vânzarea unei succesiuni nedeschise, de exemplu).

Obiectul contractului trebuie să fie în circuitul civil, adică, în cazul afacerilor, trebuie să facă parte din categoria celor care se pot desfăsura pe baza liberei iniţiative.



5.3. Condiţii de formă cerute de validitatea contractelor
În materie contractuală domină principiul consensualismului, acordul părţilor fiind suficient pentru a produce efecte juridice. Cu toate acestea, uneori, comerţul are nevoie de securitatea care se bazează pe garanţii formale. Astfel, garanţiile reale ca ipoteca, trebuie încheiate în formă autentică. Alte acte şi exemplificăm prin contractul de societate, trebuie supuse publicităţii.

Cerinţa formei scrise, chiar dacă nu este întotdeauna obligatorie, reprezintă o necesitate ad probationem (uşurează proba actului). Piaţa Comună, desi nu are o reglementare expresă pentru forma scrisă, manifestă o vădită preferinţă în acest sens. Pentru alte contracte, spre exemplu cele referitoare la echipamente, acceptarea ofertei trebuie făcută obligatoriu în formă scrisă, de unde rezultă că şi oferta se va face tot în scris.

Pentru tranzacţiile referitoare la terenuri precum şi în alte cazuri speciale se cere forma autentică (ad solemnitatem) pentru încheierea valabilă a contractului.

Tot în acest context trebuie amintit că există anumite contracte tipizate utilizate pe scară largă în comerţul internaţional pentru simplificarea modalităţilor de încheiere a acestora: contractele cadru, contractele standardizate, referirile la operaţiunile anterioare şi condiţiile generale de livrare.

În contractele cadru, obiectul furnizării este prevăzut în mod generic, în fiecare contract fiind prevăzute numai condiţiile speciale privind felul mărfii, calitatea, cantitatea, preţul şi condiţiile de livrare. Ele se încheie între partenerii tradiţionali, obiectul contractului fiind cunoscut, iar relaţiile de afaceri bazate pe încredere reciprocă.

Contractele standardizate cuprind un număr de clauze predeterminate care produc efecte juridice prin acceptarea de către co-contractant. Semnarea contractului în forma propusă semnifică acordul acceptantului la încheierea contractului. Datorită situaţiei de inferioritate a acceptantului care, fie poate accepta, fie poate respinge contractul în ansamblul lui, dar în nici un caz nu poate să-şi impună clauzele proprii, legea insistă asupra intenţiei contractuale a părţilor şi asupra bunei-credinţe a obligaţiilor asumate.

Condiţiile generale de livrare însoţesc, de regulă, oferta unui afacerist, prin ele precizându-se atât conţinutul ofertei cât şi elementele viitorului contract. Dacă oferta este acceptată, atunci se consideră acceptate şi condiţiile de livrare adiacente asemeni unor clauze contractuale accesorii.